Poemul sublim l-a compus Dumnezeu,
E râul ce-n taină se-ntoarce mereu
Spre marea albastră ce-l poartă pe val,
Și-i mii de grădini cu flori de migdal.
Simfonia sublimă a scris-o tot El,
Sunt păsări ce-și cântă visarea spre cer,
Sunt mări ce se sparg de veacuri pe mal,
Și albe cascade ce cad cu vacarm.
Sunt nourii negrii, e glasul tău cald,
E ropotul ploii ce sună pe-asfalt,
Sunt lemne arzând în serile reci,
Spunând preaiubite, duioase povești.
Tabloul perfect l-a pictat dumnezeu,
Sunt crini și livezi, și albastru umplând
Cerul și marea și ochiul tău blând,
Și-i verdele ierbii în lume curgând.
Iubirea lumina tot El le-a sădit
În tot ce-a făcut, în noi, în adânc,
Să știm să iubim, s-avem, peste timp,
Pace în lume, în veac, pe pământ.
S-avem o speranță, să știm de ce sunt
Războaie, ambiții, imperii căzând,
De ce veșnicia e visul pierdut,
De ce nemurirea o ducem în gând.
De ce e durere, de ce sunt tăceri,
De ce e un timp pentru toate, pe rând,
De ce poți să crezi că va fi, într-o zi,
O lume mai bună, aici, pe pământ.