Ai mai văzut, iubite, în lumea asta mare,
Păduri de cedri falnici, cum sunt în sat la noi,
Și ulițe boeme ce-nalță blând în zare
Tot colbul ce-l frământă un car cu patru boi?
Ai mai văzut, iubite, în lumea asta mare,
Poiene de lumină, de verde și de brad,
Cerboaice-ncrezătoare și tinere în saltul
Ce-l spintecă, o clipă, azi ochiul meu hoinar?
Ai mai văzut iubite, în lumea asta mare,
Cum lanuri grele-n aer se leagănă în vânt,
Cum o voiară veche, din lemn crescut în munte,
Mai cântă și-azi o doină, acolo, pe pământ?
La noi sunt ploi ce toarnă din ceruri peste lume,
Să răcorească iarba și țarina când bat
Flăcăii-n pas, la horă, tot focul ce le curge
Prin sângele lor tânăr, în liniștea din sat.
Sunt ploi ce umflă valea și nasc șuvoaie repezi
Crescute-n sus de casă, pe deal, pe la Pustani,
Sunt ploi în toamne limpezi, ce curg cu ropot veșnic,
Ce-l port la mine-n suflet de zeci si zeci de ani.
La noi e tinerețea, bătrânii stând pe-o bancă
La poartă, să măsoare, lung, zarea-n depărtări,
E cozonacul moale purtat la câmp, în straiță,
Și murea ce miroase, departe, până-n zări.
La noi se-nalță dreaptă lavanda mov în zare,
Și-o leagănă blând vântul molatic și blajin,
La noi mai cântă cucul și dorm în grajd mioare,
La noi miroase-a vară cum numa' noi mai știm.
La noi sunt câmpuri pline de maci și flori de soare,
Și toamna cresc căpițe cât casa, pe ogor,
La noi sunt fete mândre, voinici cu voci măiastre,
La noi în sat e versul doinit nemuritor.
La noi sunt verzi poiene cu oi ce pasc în vreme,
Sunt donițe cu lapte ce fetele le duc
Pe umeri, legănate de doruri, de poeme,
Ce le cuprind în taină, de mijloc, sub un nuc.
La noi mai e fântâna în curte la mătușa
Lucreție, pe drumul ce urcă șerpuind,
Din'sus de casa noastră, și-i roata ei cât ușa,
Ce scărțâie și astăzi, și-i iarba unduind.
E casa străbunicii de paie și de tină,
E laibărul albastru ce-n taină l-a croit
Bunica, pe bunicul de la război să vină
Tot așteptandu-l blândă, cu chipu-i nins și trist.
La noi mai e plăcinta cu urdă și cu ceapă,
Ce o făcea bunica, pomnițele din dud,
Si este doina dulce, ce o cânta bunicul,
Ce nu aș da și astăzi să pot să-l mai aud!
Sunt hribele uscate pe prispă, și e iarna
Ce învelea în pace tot satul, alb ningând,
Sunt fulgi strălucitori, de lână, cât e palma,
Ce și-astăzi ning acolo, înflăcărat și blînd.
La noi e poezia și cântec de izvoare,
E cerul și pământul, apus și răsărit,
E tot ce-a fost cândva, în lumea asta mare,
E tot ce s-a-ntâmplat mai pur și nu ți-am scris.
La noi e poezia și păsări călătoare,
E clipa, infinitul, e răsărit, apus,
E tot ce-a fost cândva, aici, în lumea asta,
E tot ce s-a ntâmplat mai pur și nu ți-am spus.