Lumina primăverii îmi caută la geam,
În aer e o umbră-n așteptare,
De la fereastră-n zare e-un vacarm
Ce prinde lung contur în depărtare.
Sunt ei, copiii, vin în lung alai,
Se-aude un poem de-odinioară,
E-o lume minunată, ce știu, o așteptai,
Și se întoarce, iar, a nu știu câta oară.
Pe deal au adormit, blând, glasuri de mioare,
Din curți se-nalță, albe, fuioarele de fum,
Și se zvonește-n sat, la porți, pe ulicioare,
O dulce întâmplare, uitată, de demult.
Se-nalță cerul veșnic, albastru, infinit,
Un ciobănaș își mână, din fluier, blândă turma,
E verde frunza-n lume, un verde ne-ntâlnit,
Și ciocârlia-și pierde, în aer, albă, urma.
A primăverii cântec se-aude până-n zare,
În lume este pace, e soare și-i lumină,
E-atâta strălucire-i în alba depărtare
Că timpul n-o încape și, fără glas, suspină.
Ascultă...
Se-ntoarce anotimpul de care îți spuneam
Că-i dragostea dintâi și de pe urmă,
Se-aude cum se umflă verzi mugurii în ram
Și tot ce-i pur și mie de-a pururi mi se-ntâmplă.