Mă-ncearcă iar un gând
Și-mi pare tot mai mult că sunt,
Decât un om,
Mai mult o frunză
În uitare căzând...
Și dacă vântului nu-i pasă
Că tot ce-i urmă
Se face nevăzut,
De ce îmi pasă mie
Că sunt mereu asemeni
Cu apele ce curg,
Cu frunza ce atârnă
Osândită
De crengi,
Și apoi rar,
Din ce în ce mai rar,
Cu mugurii primăverii renăscând?