Acolo-n sat, departe, în valea dintre dealuri,
E casa ta, bunico, c-o palidă lumină
Ce arde și-azi în suflet, când vremea, valuri, valuri,
Acoperă trecutul, și viața ta, de tină.
Acolo-n sat, departe, se-aude roata morii
Ce-n ierni cu geruri pline se încărca de gheață,
Iar tata, mic băiat, se cățăra în nouri,
Ca un bărbat de bază, s-o spargă-n lupte, toată.
Îi îngheța și trupul și sufletul, sărmanul,
Dar pâinea zilei satul și fetele-ți cereau -
Au fost bălaie două copile fără zile,
Căci au murit răpuse de-o boală fără leac.
Acolo-n sat departe-i fuiorul care toarce
Povestea vieții tale, ce-i fără de păcat,
Îți așteptai bărbatul să vină de la oaste,
Să aibă și băiatu' exemplu de urmat.
Acolo-n sat departe-s pădurile și valea
Ce încă și-astăzi curge cu freamăt liniștit,
Îmi amintesc cum vara spălai în râpă haine
Pe malul apei limpezi sub cerul nesfârșit.
Acolo-n sat, departe, e ulița din râpă
Ce iarna o umpleau, spre coastă-ncet trăgând
O sanie cât satul, copiii de o șchioapă,
Și sub opinci zăpada se auzea trosnind.
Acolo-n sat, departe, e cântecul ce seara
Mi-l îngânai în taină, să dorm și să visez
O lume care astăzi o port ca pe-o comoară
În inimă, în suflet: a fost, și nu mai e.